Nu stiam nici ce ora era, nici ce data si nici macar ce an. Nu stiam cum ma numesc, de unde sunt, cine sunt si cum am ajuns aici: un loc nemaiintalnit pana acum. Peisaj dupa peisaj imi alinau privirea, iar valurile marii si adierea usoara a vantului imi impleau fiinta cu o senzatie de relaxere, melancolie, tristete. Erau niste sentimente atat de profunde, cu toate ca nu stiam absolute nimic despre trecutul meu. Eram un nimeni aruncat pe o margine de mare, trezit dintr-un somn adanc cum nu mai fusese pana acum. Instinctele animale incepeau sa-mi sfarame trupul. Imi era foame, imi era ba prea frig, ba prea cald si am pornit in lume. Am facut cale destul de lunga pana am intalnit un simplu trecator caruia i se facuse mila.
- Cum te cheama? ma intreba necunoscutul
In acel moment parca imi pierdusem graiul, nu stiam ce sa raspund. Incercam sa-mi amintesc macar cate ceva din trecutul meu, dar totul era in zadar. Dupa mai mult de zece minute tintuit cu privirea in ochii lui ii raspunsesem:
- Iuda, Iuda ma numesc… Era primul nume care imi venise in minte, pe care dupa ce l-am rostit parca imi strupunse creerul cu un ac ascutit si lung, de parca ar fi fost vre-un semn ceva. Aveam senzatia ca acesta era numele meu real, si mi se parea ca de o viata port acest nume.
Atunci drumetul ma intreba:
_ Ti-e foame?
Eu tacui, dupa care ma mai intreba odata:
_ Iuda ti-e foame?
Din nou aceeasi senzatie, aceeasi intepatura. Mai privisem inca odata lung la el, ii cutreerasem fiinta toata cu ochii mari si verzi dupa care ii spusesem
_ Mor de foame. Am impresia ca nu am mai mancat de un secol intreg. M-am trezit aicea si nici macar nu stiu de unde am venit, cum ajuns si prin ce minune.Nu mai stiu nici cum am aparut macar pe lume, nu mai tin minte nimic.
_ Eeeee…. Se mai intampla adeseori. Asa e tineretul de astazi: mai bea un paharel de vin unul cu vodka iar apoi cand se trezeste nici nu mai stie pe unde a umblat toata noaptea, ce nebunii a facut si nici macar de unde a inceput. Am fost si eu de varsta ta, asa ca imi dau bine seama ce simti acuma.
_ Dar nu! Nu am baut… De fapt nu tin minte nimic, nu tin minte nici macar unde m-am nascut, cand m-am nascut, nu mai stiu nici cat e ora, nici data nu mai stiu, m-am pierdut total in timp si spatiu, de parca pana acuma n-as fi existat, de parca as fi clona cuiva. Mi-as dori sa va explic, dar in primul rand mie mi-as dori sa-mi explic, dar nu pot.
_Mda… Incurcata situatie, nu am mai intalnit pana acuma asa ceva. Sa fie oare ca ai amnezie? Da e posibil, dar de la ce? Poate ai fost lovit de cineva? Si asta e posibil. Dar cine stie? La urma urmei nu e mare problema, cu timpul ai sa-ti reamintesti tot ce a fost, dar acuma hai sa infulecam ceva, iar apoi cred ca o sa stai la mine vre-o doua zile pana iti revii. Imi e mila de tine. Pari om bun. Si… sa stii ca pe mine intuitia nu ma inseala niciodata
Si asa am pornit calea spre omul bun pe care nici n-am avut curaj sa-I intreb cum ii spune. Era un barbat inalt, bine facut, lat in spete, parul nici prea lung nici prea scrut, dar ingrijit, si o barba alba, alba, uneori aveam senzatia ca am dat peste Mos Craciun, dar uite ca nu era asa.
_ Si de mult timp stai pe malul marii?
_ Nu stiu. M-am trezit acolo, dar imi era frica sa pornesc in lume.
_ Da, te inteleg perfect.
_ Mi-e rusine ca va intreb abia acum, dar pot sa stiu si eu numele Dumneavoastra?
_ Da desigur. Eu sunt George. Asta e pseudonimul meu. Numele meu de nastere este Mihai Cristian, dar dupa decesul fiului am hotarat sa iau numele lui si s-a il cinstesc in continuare, asa cum mi-a cintit el douazeci si opt de ani dea randul numele meu. Deja toti imi spun George
_ Ce s-a intamplat?
_ A fost omorat, a fost strivit sub ochii lumii de catre colegii de munca. Era militar, General de Armata, iar pe data de 25 octombrie venise un ordin secret si rapid, la care el nu a vrut sa se supuna, de aceea a si fost strivit. Un motiv adevarat nici pana in ziua de azi nu l-am mai putut afla. Nu stiu ce s-a intamplat intr-adevar, cu toate ca murise in bratele mele. A fost om bun. II ajuta pe toti.
_Condoleantele mele…
_ Iti multumesc tinere. Asa e viata: cu unii dulce cu altii prea amara, dar, trebuie s-o ducem cu bine pana la bun sfarsit. Uite ca acusi ajungem si la mine.
Am mers pe jos mai bine de 30 de minute pe jos, am mai respirat racoarea de afara, si am mai simtit pentru inca o data in viata mea mirosul placut de dupa ploaie, cu toate ca nici urma de ploaie sa fie, dar aerul era atat de incuiat si atat de greoi ca aveam impresia ca a plouat in continuu pe aceste meleaguri…
_ Mi se pare mie sau acesta este un loc foarte polios domnule?
_ Nu , nu a mai plouat de ani de zile prin zona noastra. O legenda veche spune ca va veni timpul cand ploile vor mai inceta sa cada pe taramul nostru pana atunci cand nu va poposi cel care ne va salva. Legenda spune ca cu mult timp in urma pe meleagurile noastre locuia un credincios care vedea viitorul, spunea trecutul intocmai cum era, nu cum era scris in carti, era un om destept si intelept, nu avea nevoie de bani sau de faima, dar lumea spunea ca este vrajitor si ca a facut intelegere cu duhurile rele ca sa-I daruiasca acest har. Au hotarat sa-l omoare doar pentru faptul ca era mai bun ca restul, ca era total diferit de noi. Dupa ce l-ai injungheat ca pe un animal Dumnezeu daduse peste noi o ploaie torentiala, iar de prin fosnetul picaturilor de apa se auzea un glas in continuu care striga: “Acesta va fi blestemul vostru pentru pacatele savarsite. E ultima ploaie care mai paseste pe taramurile voastre”. De atunci asa si nu mai avem niciodata ploaie.
_ Pai si roada cum creste la voi atunci?
_ Caram apa din mare ca sa stropim si sa ingrijim de dealurile noastre. Avem macar bucuria ca iernile sunt foarte grele, cu multa zapada iar cand se topesc zapezile pamanturile noastre respire usor si satule de apa, precum un om care a mancat prea mult. Ne e greu, dar cei de pe aici s-au adaptat déjà sa treaca peste aceste greutati.
Atunci lasasi capul in jos, si parca cersisem mila lui Dumnezeu. Deodata incepura sa cada picaturile de ploaie, marunte si putine. Nu durase mai mult de cinci minute si ploaia se si terminasera. Numai bine ajunsesem si noi acasa. Domnul George se uitase la mine mirat de ce se intampla si strigase:
_ Ana, pregateste ceva de-ale gurii ca sunt plesnit de foame, si pregateste camera lui frati-tu ca avem un drumet pe aici care nu are unde poposi.
Ana de indata coborase jos si se opri cu privirea tintita spre mine..
_Buna ziua, Ana ma numesc, dumneata?
_ Iuda imi spune draguta….
_ Ana hai nu te mai holba atata pregateste de-ale gurii ca murim de foame, spusese domnul George.
Domnita de indata s-a intors si fuga fuga la aranjat masa. Era inalta si slabuta, bruneta cu ochii verzi la fel ca la mine si cu o privire atat de adanca si nevinovata, dar care parca o mai zarisem undeva. Era nemaipomenit de frumoasa si gingasa. Sufletul parca mi se sfarama si imi spunea: “ Nu rata sansa, e ceea ce ai cautat o viata intreaga, cucereste-o”.
Nu trecuse mult timp ca masa era aranjata si ne asezasem la masa si incepusei sa infulec atat de repede incat nici nu mai reuseam sa molfai, inghiteam totul de-a intregul.Era atat de gustos.
_Incetisor tinere, imi spuse domnul George, mancare mai este si odata ce te-am chemat la mine inseamna ca te voi lua sub tutela mea ca sa ingrijesc de tine. Incetisor, ca nu-ti ea nimeni mancarea de la gura.
_ Ma scuzati, ii raspunsem.
In acel moment ma simteam atat de prost in fata domnului George si a Anei. Si intr-adevar infulecam atat de repede parca as fi fost un lup care nu a mai mancat de ani de zile nimic, si mai ales ca totul era atat de gustos.
_ Iti place?
_ Da domnule, e nemaipomenit de gustoasa, nu tin minte sa mai mancat vre-odata asa bunataturi.
_ Hey, nu arunca atatea laude, ca nu de altfel dar Anei o sa-I creasca urechile. Stii cum spune un proverb vechi: “ Vrei sa-I faci omului rau, miluieste-l si lauda-l”
_ Dar intr-adevar e foarte gustos.
In acel moment intervenise Ana:
_ Da Iuda, tatal meu are perfecta dreptate.
Ma mirasem. E pentru prima data cand vazusem ca cineva sa accepte critica din parte parintilor. O priveam atat de atent si o infulecam cu ochii. Era nemaipomenita. Obrajii rumeni , si buzele arzatoare de pasiune ma faceau sa ma scufund cu sufletul in frumusetea chipului ei. Imi parea ca e intruchiparea “femeii ideale”.
_ Sa-ti mai pun mancare? Ma intrebase Ana.
_Nu, nu. Mersi mult de tot, dar m-am saturat.
Ne ridicasem incetisor c totii de la masa, ii multumisem inca odata Anei si domnului George pentru ospitalitate.
_Hai sa iti fac cunostinta cu casa si cu odaia in care vei sta, imi spuse domnul George si luasem calea dupa el.
Era o casa mare si curate. Peretii erau acoperiti in totalitate cu picture de o frumusete deosebita: peisaje, tablouri portrete ale eroilor, desene mitice acopereau fiecare coltisor.
_ De unde toate tablourile astea? Cred ca v-a costat mult ca sa le procurati.
_ Nu, sunt desenele Anei. Ea e pictorita. Poate sa deseneze si zi si noapte.Cand era mica nu-I dadeam voie sa mai deseneze, se incuia in sine si desena, nu vedea lumea reala si nu lasa pe nimeni sa o deranjeze, de aceea ii interzisem, dar cu timpul mi-am dat seama ca acesta e destinul ei, e talentul ei, pe care putini i-l poseda, de aceea am trimis-o sa faca arte plastice la Viena. Era inca copil cand a plecat, avea doar paisprezece ani, dar s-a intors acasa peste patru ani o adevarata femeie, dar cu acelasi chip de copil si naivitate pe care o avea cand a plecat. Este tot ce am mai scump pe lume, nu mai am pe nimeni, de aceea nu imi permit sa fiu prea sever cu ea. E prea gingasa. La fel ca maica-sa.
_ Pai da, sotia dumneavoastra unde e?
_ A decedat si ea. Cand era insarcinata cu Ana medicii ne-au prevenit ca daca va naste e posibil sa moara, dar ea atat de tare vroia o fetita, incat eu nu eram in puteri sa o opresc. Dupa ce s-a nascut Ana, sa imbolnavit si mai tare. Nu a mai trait mult dupa nastere, dar tot timpul si-l dedica copilului. A fost o femee deosebita. Nu pot sa-mi explic de ce Dumnezeu a fost atat de dur cu noi.
Ana avea doar patru anisori cand maica-sa s-a stins din viata. A murit in imbratisarile ei.
_ Trista istorie…
_ Dar reala, imi spuse domnul George si din ochi in cazusera o lacrima.
Se sterse la ochi si imi spuse:
_Am vazut cum o privesti. Nici nu e de mirare ca ti-a placut. Toti baietii de prin preajma au incercat sa o cucereasca, dar in zadar, nu i-a reusit nici unuia dintre ei. Ana mereu spunea: “ Cel pe care-l voi iubi, nu va fi din lumea noastra, va fi un necunoscut care ma va cuceri, stiu ca va veni ziua in care am sa-l intalnesc”. Iar eu nici nu-mi faceam griji, oricum inca e tanara, mai are timp. Si la urma urmei nici nu prea as vrea sa o las sa plece de la casa parinteasca. Nu stiu ce voi face fara ea.
Eu ascultam. Ascultam atent fiecare cuvant pe care mi-l spunea domnul George, si totodata priveam la acele picturi de o frumusete nemaipomenita. In fiecare tablou ma regaseam prin ceva. Aveam impresia ca in ele e redat sufletul meu, in fiecare din ele cate o mica bucatica. Sentimente, stari sufletesti, gandire, totul imi parea desenat acolo.
Dupa ce am urcat scarile am ajuns intr-un coridor lung. In dreapta era camera Anei, iar in stanga camera unde traise candva fiul domnului George.
_ De ce coridorul e atat de lung? Intrebasem eu nedumerit.
_ Asa a vrut sotia mea. Ea mereu spunea ca coridorul unei case e la fel ca viata omului, e punctual central din intoria vietii, intri intr-o camera, stai pan ate plictisesti, iesi in corridor si o perioada o petreci in coridorul vietii, apoi intri in alta, dupa care i-ar esi, iar cu cat e mai lung coridorul, cu atat viata e mai bogata, cu atat mai multe usi poti deschide, dupa care le incui la loc. Aceasta e cale spre success, care intr-un singur cuvant il poti numi Experienta, sau coridorul vietii, de aceea si coridorul s-a facut atat de lung.
Priveam in ochii lui si vedeam cu cata dragoste povesteste, ochii ii erau atat de limpezi si curati. Se vedea foarte bine ca trecuse prin multe incercari in viata, dar a reusit mereu sa invinga totul. Ochii spuneau totul despre el. Era atat de calm, linistit si calculat.
_ Uite aici vei sta tu. Vezi in dulap hainele, cred ca o sa-ti vina. Nu am mai schimbat nimic de cand a plecat El dintre noi, dar cred ca a venit timpul. Aranjeazate cum iti este mai comod. Nu ma voi supara deloc.
Inchise camera cu ochii plini de lacrimi si plecase. Am ramas singur si de indata zarisem un album cu poze. I-l luasem in mana si incepusem sa-l rasfoiesc. Era un album atat de bogat, iar George semana leit cu taica-su. La fel de inalt, la fel de lat in spete. Barbat adevarat. Rasfoiam albumul si aveam senzatia ca eram alturi de el in acele moment cand au fost facute pozele. Deodata se aude glasul Anei la usa
_ Pot sa intru?
_Da desigur, ii raspunsesi.
Se asezase langa mine si ma privea atat de insistent de parca ar fi vrut sa-mi spuna ceva.
_ Pari atat de sincer, ai ochii limpezi si privirea atat de stranie, imi spuse. Ai privirea tatalui meu.
De unde esti? Cu ce scop ai poposit pe meleagurile noastre.
_ Nu stiu. M-am trezit pe malul marii si idée nu am de unde, cum si cand. Nu-mi pot explica
_ Da, interesant. Nu am mai intalnit astfel de situatii pana acuma.
Amutisem. Nu stiam cum sa incep o discutie, si nu stiam ce sa fac. Ma pierdusem cu totul in privirea ei. De-odata imi spune.
_ Azi a plouat pe aici, cu toate ca de cand ma tin minte nu mai ploauase niciodata pe aici, cand deodata ai intrat tu pe usa. Cine esti necunoscutule? Ridicase vocea, iar eu plecasem privirea in pamant.
_ Nu stiu. Nu-mi amintesc nimic.
_ Ha, ha, ce glumet esti. Poate vrei sa te cred ca te-a adus barza nu? La noi nimic nu se intampla fara ca sa existe vre-un motiv.
_ Chiar nu stiu…
_ Atunci imi pare rau pentru tine. Scuze, dar cand am vazut ca ploua, iar apoi am intalnit un necunoscut la usa, m-am gandit ca legenda neamului nostrum e reala, si ca a venit timpul cand un om bun va veni ca sa ne dezlege blestemul. Am crezut deodata ca tu esti cel predestinat. Daca e asa, atunci sa stii ca nu vei avea multe zile de trait. Legenda spune ca cel care va dezlega blestemul va fi strivit de fulgerele lui Dumnezeu ca rasplata pentru pacatele omenirii.
Ma innegrisem la fata, mi se incrunta privirea si incepusem sa tremur.
_ Oare chiar asta ar trebuie sa fie destinul unui om? Sa moare strivit de fulgerele lui Dumnezeu, sa moara pentru pacatele altora? Unde e dreptatea, unde e rasplata pentru faptele bune pe care facem? Si daca cel predestinate voi fi eu? Cum pot sa aflu asta?
_ Nimeni nu stie. Nimeni nu stie cum ar trebui sa arate salvatorul, nimeni nu stie care e dezlegarea blestemului. Stiu doar ca legenda spune ca cel care fusese omorat il chema Iuda…
Deodata simtii un gol imens in suflet si parca ploua. Simteam picaturi de ploaie pe obraji, cu toata ca im dadeam seama ca sunt in casa. Vedeam fulgere, auzeam trasnete. Nu stiu ce se intampla.
_Ce e cu tine? Iuda ce e cu tine? Trezestete Iuda!!!
Imi pierdusem cunostinta…
_ Cine esti? Intrebasem nedumerit
_ Sunt eu Ana. Iti mai amintesti.
In piept parca incepuse sa se zvarcoleasca ceva si de indada imi amintii totul, dar nici decum nu puteam sa-mi amintesc provenienta mea.
_Da, da. Scuze. Nu stiu ce e cu mine.
_ Tu esti salvatorul nostru. In sfarsit au venit timpurile bune! Incepuse Ana sa strige prin odaie.
Puteai citi pe chipul ei atata bucurie si fericire cum nu a mai putut nimeni citi vre-odata. Sarea in sus si se bucura ca venise salvatorul, dar eu nicidecum nu puteam sa-mi imaginez ca va trebui sa fiu in postura de salvator. Imi parea totul atat de ciudat, si atat de real. Nici nu mai stiam ce sac red.
Deodata afara se intuneca, lumina se stinse, si incepuse furtuna. Ana se apropie de mine, strange in brate de parca m-ar fi stiut de o viata intreaga, pusese capul pe umarul meu si incepu sa se joace cu mana in parul meu des si lung.
_ De ce langa tine ma simt atat de puternica, cu toate ca te cunosc abia de cateva ore? De ce cand cu fiecare clipa care trece tot mai mult as vrea sa-ti fiu alaturi? De ce pana a te cunoaste nu a fost ploaie, dar astazi a plouat? De ce a inceput furtuna? Ma intreba ea cu glas moale si tremurand.
Am inbratisat-o si am sarutate pe frunte.
_ Nu-ti fie frica, iti sunt alaturi.
_ Iuda, Ana hai sa inchidem bine toate geamurile si usile! Striga domnul George.
De indada ce inchisesem toate geamurile de la etajul doi am coborat jos. Am aprins o lumanare mica care o gasisem la idemana, iar apoi vazui ca lumina tot nu se aprinde, iar lumanarea nu mai avea mult pana a se stinge am luat putin ulei, un pahar si de indada facusesi o candela. Ana si domnul George se rugau.
_ Spune tinere ce e de facut? Daca tu esti cel ce ni l-a trimis Dumnezeu , atunci ar trebui sa stii prin ce incercari trebuie sa trecem. Nu tacea, spune ceva. Pentru prima data in viata simt frica, si nu mi-e frica pentru mine, ci pentru Ana. Daca furtuna este doar un inceput al razbunarii atunci te-as ruga sa o pazesti, e tot ce am.
I-l privii lung in ochii plini de durere, apoi o privii pe Ana.
_ Am sa am grija de ea, va promit! N-o sa aiba nimeni curajul sa o atinga atata timp cat ii voi fi alaturi, si nici pe dumneavoastra. Am sa va pazesc pe ambii.
Dupa mai bine de cateva ore de ploi torentiale si furtuna, norii se linistisera, si locul soarelui care era pana la furtuna i-l luase luna. Deja era tarziu, si cand se uita Ana la ceas, era ora unu. Era déjà tarziu si trebuia sa mergem fiecare prin paturile sale.
_ Noapte buna! Ii spusesem lui domnul George si m-am pornit sa ridic scarile spre etajul doi
_ Noapte buna, tata!
_ Noapte buna, scumpii mei, raspunse domnul si isi luase ziarul sa-l citeasca inainte de somn…
Ne-am ridicat la etajul doi si am plecat fiecare prin camere. M-am intins in pat si mai sa atipesc, dar nu puteam sa adorm linistit. Ma gandeam la cele intamplate de cu ziua… Totul era atat de straniu si de neinteles. Incercam sa ma conving singur pe mine ca este un simplu vis, dar totusi nu era asa. In sfarsit am adormit.
_ Iuda, Iuda, Iuda… ma chema incet un glas placut de domnisoara. Iuda trezeste-te, e timpul sa-ti implinesti destinul.
Deschisem ochii, iar langa mine imbracata in straie albe ca de cununie statea o domnisoara.
_ Cine esti? Intrebasem eu cu glasul la fel de soptit, fara ca sa-mi pierd calmul…
_ Sunt Lora, zana acestor meleaguri, cred ca ai auzit legenda neamului nostrum
_ Da am auzit-o, dar nu inteleg care e legatura mea cu legenda? De ce eu? Cine sunt eu?
_ Tu esti Iuda, care a venit sa ne salveze. Nu toti stiu totul. Legenda spune ca va veni odata un tanar pierdut in timp si spatiu, care isi va lua numele Iuda, iar cand se va intampla aceasta, el va fi supus mai multor porunci si incercari pentru a salva meleagul blestemat.
_ Pai si de unde sa stiu prin ce incercari trebuie sa trec? Si daca nu vreau sa fiu eu salvatorul, atunci ce va fi?
_ Atunci legenda spune ca duhurile rele ii vor chinui pe cei care iti sunt mai apropiati, iar dupa aceasta va spune lumii cine trebuia sa fie salvatorul, dar a refuzat, iar lumea infuriate si nebuna i-l va strivi in mici bucatele. Doar urme de carne vor mai ramane, iar numele tau va fi sters din mintea oricui care te-a cunoscut.
_ O, Doamne! De ce m-ai ales pe mine? Cu ce ti-am gresit? De ce trebuie si Ana sa sufere? Dar domnul George? De ce Doamne? Ce pacate am savarsit pe lumea aceasta?
Mi se paru ca strigasem atat de tare, dar totusi nu am fost auzit de nimeni. De parca m-as fi aflat intr-un spatiu vid. Intorsesem capul dar zana déjà nu mai era langa mine. Obosit de tot bagasem capul sub perna, iar cand mi-am revenit déjà era dimineata. Soarele imi batea in fata cu razele sale jucause si imi alinau corpul.
_ Printule, hai trezestete. Deja e tarziu. Afara e atat de frumos.
Ma intorc iar langa mine statea ana intr-o pajama alba si lunga pana in podea. Era atat de placut sa te trezesti dimineata langa o astfel de frumusete. M-am intins putin, am mornait ceva ca nici singur nu am inteles ce si m-am ridicat din pat.
_ ‘ neata frumoaso, cat e ora?
_ Nu stiu cred ca e aproape zece. Ti-am pregatit cafeaua si hai sa megem pana la piata cu mine sa luam de-ale gurii ca s-a golit frigiderul.
M-am mai intins inca odata si mi-am pus haina pe mine, mi-am baut cafeaua cu pofta, care era atat de dulce si gustoasa, am facut un dus si am plecat cu Ana dupa mancare.
Afara era atat de frumos, de parca nici nu fusese furtuna. De parca toate urmele au fost sterse. Alergam, mergeam de mana, era atat de placut si atat de frumos, de parca eram doi copilasi de vre-o sase anisori. Ma simteam atat de fericit si de implinit. Nu stiu cum se explica acest sentiment.
Cand ajunsesem in targ parca inima incepu sa ma doara. Nu tineam minte sa vad vre-odata atata lume, ma ascundeam de fiecare om, imi era frica de ei, cu toate ca nu-mi facusera nimic. Daca ii priveai pe toti in parte puteai vedea in majoritate doar ochi nervosa, plini de ura, mai ales in randurile vanzatorilor. Doar Anei ii sclipeau ochii de fericire in toata multimea asta.
_ Hai sa mergem odata! Oamenii nu mananca oameni! Imi spusese Ana cu un zambet copilaresc pe buze
Am luat drumul dupa ea. Se oprea ea, ma opream si eu, se pornea, ma porneam si eu, si totodata o admiram si ii studiam fiecare gest pe care il facea si fiecare colt al fiintei ei. Era nemaipomenita.
Dupa mai bine de trei ore de plimbari am pornit drumul spre casa, iar in maini aveam multe multe sacose pline cu de toate. Obosisem putin, dar nu spuneam nimic, si incercam nici trasaturile fetei mele sa nu arate asta, dar cand am ajuns acasa Ana ma intreaba:
_ Ai obosit nu?
_ Nu, deloc! As mai merge odata zisem eu cu un zambet fals
_ Nu minti, ochii te tradeaza! Pe mine sa nu ma minti niciodata, te rog
_ Da am obosit, raspunsem eu si plecasem capul.
_ Buna ziua, frumosii mei! Ce faceti? Intra deodata domnul George cu doi epuri mari si frumosi in mana.
_ Ziua buna domnule, de la piata am venit.
Domnul George puse iepurii intr-o strachina mare, lua un cutit si incepu sa-I jupoaie. M-am asezat langa el si priveam atat de incruntat ceea ce face el. Nu tin minte sa fi vazut vre-odata cum se jupoaie iepurii. Pareau atat de neajutorati, si parca buzele lor sopteau:” fie-va mila de noi”. Intre timp Ana asezase masa
_ Tata, hai sa mancam si dupa aia o sa-ti termini treaba cu iepurii. Deja e tarziu si trebuie sa luam pranzul.
Fara ca sa scoata vre-un cuvant domnul George se ridica, isi spala mainile si se aseza la masa.
_ Vorbea azi lumea ca furtuna de ieri, nu era una simpla. Oamenii au spus ca au vazut cum s-au daramat case intregi, blocuri de locuit, cum se rupeau copacii, iar cand s-au trezit dimineata totul era la locul sau. Oare ce sa fie asta?Nu vi se pare cam ciudat?Mie da!
_ Pai sincer sa fiu domnule, e cam straniu. Eu cand m-am trezit dimineata am avut aceeasi impresie. Imi parea ca furtuna de aseara am visato, si nu era reala, dar imi era frica sa va povestesc. Ceva se intampla, dar ce nici idée nu am.
_ Cred ca Dumnezeu ne bate cu halucinatii, poate e un fel de avertizare din partea lui? Poate ne trimite lucruri imaginare ca sa ne dam seama ce ar putea face cu noi? Zise Ana
_ Posibil, dar totul aseara parea atat de real, chiar si stropii de ploaie care au cazut, i-am prins in palma si erau atat de reci. Cum pot fi halucinatii?Iuda tu ce crezi? Poate ar trebui sa ne adresam vre-unui calugar mai instarit sa-i cerem ajutor?
_ Ar fi o idée, dar nu prea cred ca ar da ceva rezultate. In ziua de azi fiecare al doilea om devine calugar, poate ca uneori ei sunt mai pacatosi ca noi. Si la urma urmei ei nu tot sunt oameni?Nu tot gresesc? Oare cu ei Dumnezeu chiar vorbeste sau sunt pur si simplu niste inventii de ale lor. Sa gasesti un calugar destept si intelept e cam greu in zilele noastre. Nu cred ca as putea avea incredere in ei. Mai bine ar fi sa incercam singuri sa ne dezmeticim si sa intelegem ce-s cu toate fantomele astea.
Ambii cazusera de accord cu mine, dar la un moment dat singur nu intelesesem de ce am spus asta si cu ce scop, mai ales ca eram atat de constient de faptul ca in singuratate, fara ajutorul cuiva nu poti obtine nimic, dar odata ce am spus, nu mai voiam sa-mi retrag cuvintele inapoi si sa par un las. De fapt nu eram singur, ii aveam pe Ana si pe domnul George alaturi, ei erau cei care imi insuflau incredere mie, iar eu eram cel care le insuflam incredere lor. Dupa replica mea toti tacuse si se lasa o liniste totala. Casa parea atat de pustie. Se auzeau doar rasuflarile noastre si cum mancam, mai mult nimic. Dupa ce terminasem sa luam pranzul ne-am ridicat toti de la masa si ii multumisem Anei pentru pranzul bogat si gustos.
_ Incotro s-o apucam? De unde incepem sa cautam raspunsuri la intrebarile si nedumeririle noastre? Ma intreba domnul George.
_ Pai cred ca cel mai bine ar fi sa incepem de la legenda acestor meleaguri. Cine era acel crestin care a fost omorat? Unde locuia? Si tot asa rand pe rand, poate o vom scoate odata si odata in capat.
_ El locuia in pestera liliecilor, de pe varful muntelui de la marginea Iblisului, imi replica Ana, si atunci auzisem pentru prima oara cum se numesc aceste meleaguri.
_ Dar de ce anume Iblis? Incruntasem privirea dorind sa aflu de unde aceasta denumire.
_ Asa ii spuneau toti crestinului, iar dupa moartea lui cinci stanci din jurul pamanturilor noastre s-au alipit formand cuvantul Iblis, care si pana in ziua de astazi a ramas neschimbat. Iar exact stanca de la inceputul cuvantului se afla pestera liliecilor. De atunci pamantul nostru a fost numit Iblis, si cat nu a incercat lumea sa schimbe denumirea, nicidecum nu-I reusea, toate actele despre provenienta orasului aratau ca el se numeste Iblis, iar cand cineva incerca sa schimbe numele, el isi revenea inapoi. O forta magica conduce cu tot ce se intampla pe meleagurile noastre.
Ma asezasem pe gandurile mele si incepui de indata sa caut vre-o legatura intre tot ce se intampla si intre indiciile pe care mi le daduse Ana. Se vede ca cunostea bine istoria acestui oras, aveam impresia ca ea este cea care a incercat candva sa gaseasca cheea spre dezlegarea blestemului, dar nu vroiam sa o intreb. Parea prea gingasa si firava ca sa-I aduc vre-o invinuire.
Fara ca sa-mi dau seama creerul meu incepuse sa lucreze precum un robot care are o informatie ascunsa. Aveam impresia ca mintea mea proceseaza date pe care candva le-am stiut.
_ Iblis! Inseamna demon in limba turca strigasem atat de tare incat cei doi se speriase, iar afara se intunecase
_ Stii turca? Se uita straniu Ana la mine.
_ Nu, dar… si tacusem deodata.
Ana nu stase mult pe ganduri si urcase sus dupa dictionar.
_ Da, intr-adevar. Iblis inseamna demon… Iuda nu te uita asa incruntat la mine. Trebuia sa invat limba turca pe cand eram la studii, dar cand mi s-a spus ca este optional si pot sa-mi aleg alta limba mi-am ales greaca.
_ Haideti mai bine sa mergem intr-o excursie la pestera liliecilor, vom avea mai multe rezultate decat sa stam acasa incuiati printer ganduri si ghicitori, spuse domnul George si de indata ne imbracasem si apucasem drumul spre pestera.
Frig, intuneric, fiori de frica treceau prin noi, dar urcasem in masina si am plecat. Tot drumul am tacut, nici unul dintre noi nu a scos macar vre-un cuvant. Ajunsi acolo, ca sa vezi, o frumusete de neinchipuit. Soarele apunea atat de rosu si frumos de parca iti parea ca in orice moment o sa se aprinda stancile. Nu vazusem niciodata un apus atat de frumos. Domnul George parcase masina si o am inceput sa facem cursuri de alpinism. Faceam doi pasi inainte unul inapoi. Era foarte abrupt si periculos, dar dorinta de a afla ce se intampla ne incuraja mereu sa urcam tot mai sus si mai sus. Dupa cateva ore de mers am poposit pe o piatra sa ne hodinim putin, cand zarisem un om batran de tot, cu plete albe si lungi, iar barba ziceai ca mai nu atinge pamantul de sub picioarele noastre.
_ Doamne-ajuta, ii strigasem!
_ Ei bodaprosti, da mai lasama cu Dumnezeu tau in pace, nu vezi cum am fost rasplatit pentru credinta care i-am purtat-o ani de-a randul, ca acuma daca o fi sa mor nici n-a avea cine sa ma inmormanteze crestineste. De aproape un secol stau pe stancile estea si nu pot nicidecum sa cobor jos sa mai vad si eu lumea cu alti ochi, nu numai de la inaltime.De fiecare data cand vine timpul sa fac ultimul pas ca sa cobor din varful stancii ma trezesc inapoi in varful ei. Fie-ar dracului de stanca blestemata. Sa te manance parazitii asa cum mi-ai mancat tu anii vietii…
Dup ace rostise aceste cuvinte se auzise o bubuitura in departare, dar atat de departe incat timpanele mele vre-o 10 minute nu-si puteai reveni ca sa mai auda ceva.
_ Dar cum ai ajuns pe stanca domnule? Cum te numesti?
_ Eu sunt Seitan, asa m-au botezat demonii, dar cum am ajuns aici nu mai tin minte. A trecut prea multa vreme de cand cutreer muntii.
_ Cum adica demonii v-au botezat?
_ Pai ete vezi cele cinci stanci lipite una de alta? Acolo in fiecare stanca sunt cate doua pesteri: una a lui Dumnezeu iar alta a lui Satana. Ca sa poti intra in pestera lui Dumnezeu trebuie sa rostesti cuvantul chee, altfel ti se deschide pestera lui Satana, si nu poti deosebi care pestera s-a deschis decat daca intri in ea. Eu nu am rostit ce trebuia si am fost blestemat pe veci sa poposesc pe acesti munti, pana cand nu va veni salvatorul.
Ascultasem istorioara cu mare entuziasm dupa care ii multumii pentru ea si pornisem din nou la drum.
_ Si daca dai gres Iuda noi ce ne facem?ma intreba Ana. Imi sarise in brate si-mi spuse.
_ Te implor, sa nu pleci dintre noi. Nu ne lasa singuri.
In ochii ei ardea atata suferinta si pasiunesi totodata atata dragoste.
_ N-am sa dau greu printesa, doar am promis c-o sa va apar. O imbratisasem strans si o sarutai pe frunte.
_ Totul va fi bine printesa, totul va fi bine, ii soptisem, cu toate ca stiam destul de bine ca se poate intampla orice.
Nu ne mai ramasese mult ca sa ajungem. Ajunsi pe loc am strigat odata.
_ Sunt Iuda, am venit sa-mi porunciti soarta. Sunt aici ca sa ma jertvesc pentru acesti oameni. Deschide-ti poarta catre Dumnezeu.
Incepurai sa cada pietrele din varful stancilor, parca un demon s-a napustit asupra noastra, facusem cativa pasi inainte pentru a ne feri de navala pietrelor cand deodata ne pomenii inauntrul pesterii.
_ Tu, tinere si domnisoara puteti merge mai departe, aveti sufletul, mintea si trecutul curat, iar batranul sa ramana la intrare sa pazeasca sa nu intre nimeni, se auzi un glas greoi ca de dictator dintre peretii stancilor.
_ Ai grija de tine, tata, ii spuse Ana domnului George si luarai drumul inainte.
Era o atmosfera cam ciudata. Peretii ba iti pareau albastri, ba erau roz, uneori aveai impresia ca se scurge sange pe ei. Sa fie oare halucinatii? Ma intrebam mereu in gand.Vedeam ca ploua, vedeam ca ninge, vedeam tornade, treceam prin ele dar fara ca sa le simt, parca eram amortit.
_ Ha, ai venit totusi, credeam ca voi sta vesnic aici… se auzi un glas care repeta in nenumarate randuri aceste cuvinte.
_ Cine sunteti? Unde sunteti domnule?
Ma invarteam singur jur-imprejur dar nu vedeam absolut nimic. Ana se lipise de mine atat de strans ca-mi parea ca acusi o sa fiu strivit in bratele ei.
_ Mi-e frica Iuda, ce vor ei de la noi? Cu ce le-am gresit?
_ Dar tu cine mai esti draguta? Intrebase glasul dintre stanci
Si deodata simtii cum o mana ma apucase de gat sa ma sugrume.
_ Cine e ea? Ce cauta aici? Eu te-am asteptat atatia ani ca tu sa-mi aduci domnisoare in aceasta pestera sfanta? Cum ai putut intra diavole?
Incepui sa tusesc si cazui jos.
_ Ea e Ana, nu-ti fa griji, arata-te si poronceste-mi ce trebuie sa fac.
In fata mea se ivise un tip ciudat, fara o mana si fara picioare.
_ Ha… Te-ai speriat tinere da? Calmeaza-te eu sunt creatorul tau. Imi zise tipul
_ Cum adica creatorul meu?
_ Cred ca nu ai intrat in pestera mea de flori de cuc, stii legenda acestor meleaguri. Eu sunt Iuda, cel care a fost snopit in batai, si toata lumea credea ca am murit, dar Dumnezeu m-a pus la chinuri grele. Ramas fara mana si fara picioare am stat aici veacuri intregi si am asteptat ziua de astazi. Domnul meu m-a facut nemuritor, pentru a se razbuna pe lume pentru pacatul care acestea i-l savarsise. Mi s-au taiat picioarele o mana si mi s-a scos inima, ca mai apoi sa fie aruncate fiecare din ele in cate o pestera din fiecare stanca din cele patru ramase. Datoria ta nu e grea. Trebuie sa-mi readuci corpul in forma, ca sa scap si eu de blestem, si tu, si pamanturile aceastea, dar ai grija ce faci, cea mai mica greseala si esti mort tinere. Ti-am facut sufletul bucatica cu bucatica din sufletul meu, in speranta cu nu vei da gres. Demonii abia asteapta sa incurci caile. Ai grija…
Eram socat. Nu mai intelegeam nimic. El creatorul meu? Suna atat de ciudat. Eram in secolul douazeci si unu. Oamenii demult nu mai credeau in povesti, legende, basme, mituri despre zei si faraoni, si hop deodata apare acest tip ca sa-mi spuna ca e creatorul meu. Ce ciudat! Banalitate, absurd. Eram prea naiv ca sa pot crede ca e adevarat, necatand la faptul ca toate dovezile duceau spre realitate. Am luato pe Ana de mana si m-am indreptat spre iesire. Acesta era doar inceputul peripetiilor. Era ca un simplu antrenament luand in consideratie tot ce avea sa se intample mai departe.
