Am lasat...

Am lăsat soarele:
Să-mi taie venele,
Tăcerea s-o astupe,
Să mă desfacă-n mici felii,
Şi gândul să mi-l surpe.
Am lăsat stelele:
Să-nchidă răsuflarea,
Visul să mi-l vândă,
Cerneala s-o strecoare-n ochi –
Prin flacăra arzândă.
Şi norii i-am lăsat să-mi ude
Vocea răguşită,
Negreaţă-n suflet să-mi arunce,
Ducândumă-n ispită.
Iar mai apoi...
Distrus, pictat pe buclele de aer,
Hapsân, gonit,
Uitat,
Lăsat în Universul prăpădit,
M-am strecurat,
Şi am permis
Lumii ce-o vrea să facă.
Şi n-am primit:
Nici dor,
Nici sentimente ,
Numai priviri absente.
Mai tare m-au rănit.
M-am ridicat, şi mi-am jurat
În veci cât sufletu-mi va bântui,
Să nu mai pot iubi –
Decât natură, flori şi pomi
Ce vor da roadă nişte sentimente,
Şi împlinind câte-o poruncă
A lui Dumnezeu.
Într-un sfârşit:
M-am lecuit.
Privind la cerul despicat –
Eu am strigat:
Acum sunt împlinit.