Timpul...

Langa nucul cel batran:
stau,
si vad-
cum trece timpul,
si inteleg ca n-o sa se intoarca.
Mi-amintesc...
de-acele clipe:
ce-au trecut,
care-au durut,
si care au ramas:
fara glas,
dar,
amintiri placute.

Timpul,
acel stapan al nemuririi noastre,
pazitor al sufletelor.
Ma cuprind fiori-
de nostalgie,
de parc-ar luci in fata ochilor-
intreaga vesnicie.
Imagini abundente
de trecut,
de prezent,
de viitor-
inca dor,
si o sa doara,
pe cand eu stau...
afara,
si vad cum trece Timpul.
Inchid ochii,
si ma trezesc pe un tarm necunoscut-
si placut:
Carmuind Timpul,
asa cum Noe si-a carmuit arca,
si deodata inteleg ca fara timp-
sunt nimic,
non-sens,
non-sentimente.
Si ma intorc la realitate:
stind pe spate,
si privind Timpul:
ca pe un stapan al Universului.
O, Timpule!!!